Pedagogia adleriană, pe îndelete

În practica adleriană, încurajarea nu e totuna cu lauda. Lauda („bravo, ești cel mai deștept!") judecă copilul și îl face dependent de aprobarea adultului; încurajarea descrie efortul („ai exersat mult și ai reușit") și îi lasă reușita lui. Copilul lăudat muncește pentru bulină; copilul încurajat muncește pentru că poate.

În locul pedepselor folosim consecințe naturale și logice: cine varsă apa, șterge; cine strică turnul colegului, ajută la reconstruit. Consecința e legată direct de faptă, e anunțată dinainte și ține de respect — nu de frică. Așa copilul învață cum funcționează lumea, nu cum să nu fie prins.

Miza de fund e sentimentul de apartenență — ideea centrală a lui Adler: un copil care simte că locul lui în grup e sigur nu mai are nevoie să și-l câștige prin crize, obrăznicii sau perfecționism. De aceea grupele noastre funcționează ca mici comunități: copiii participă la stabilirea regulilor, au responsabilități reale și învață că părerea fiecăruia cântărește.